marți, 16 octombrie 2012

Împreună suntem o melodie



                 
Doar o căsuţă
”Ntr-un colţ de rai,
Doar o măicuţă
Şi-o limbă ai!... 
                                               
         Trăim într-o epocă istorică şi de aici rezultă că noi facem istoria...Istoria naşte personalităţi, istoria ridică pe altarul înveşnicirii  eroi, sfinţi... şi tot istoria condamnă şi şterge din memorie, dar niciodată nu uită a spune Adevărul...Noi suntem martorii şi eroii (pozitivi, negativi) acestei epoci de luptă, luptă pentru triumful Adevărului pe care îl vom găsi odată cu conştientizarea  identităţii naţionale .  Unul dintre acei  care făuresc istoria  noastră este şi Artistul poporului  Mihai Ciobanu, care la braţ cu căntecul popular, anume prin  cântec  contribuie la educarea generaţiilor de eri şi azi în spiritul dragostei faţă de tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, faţă de plaiul natal. Luptă prin  cântec pentru triumful Adevărului,  ducând în lume bunul nostru nume  de român.                            
                                                                                                                                                                                                                             Iacob Cazacu-Istrati
            
                                                                          
 Mihai Ciobanu s-a născut la 20 februarie 1953 în satul Bujor, Hânceşti. Studii de canto popular şi dirijat coral Colegiul de muzică «Ştefan Neaga»(1974-1978) şi la catedra dirijat coral a Institutului de Arte «Graviil Musicescu»(1980-1985).
1973-1979 — solist al orchestrei de muzică populară «Veselia» (dirijor — Petre Neamţu), profesor de muzică la şcoala din Ruseştii Noi, Ialoveni;
1979-1986 — cântă acopaniat de orchestra Ansamblului Folcloric «Mioriţa» (dirijor — Vasile Goia);
1987 — 1989 — solist al orchestrei de muzică populară «Mugurel» a Filarmonicii din Chişinău (dirijor — Ion Dascălu);
Din anul 1989 este solist al orchestrei «Folclor» (dirijor — Petre Neamţu) a Companiei de Stat «Teleradio Moldova», în prezent a Filarmonicii Naţionale «Serghei Lunchevici».
În acelaşi timp colaborează cu «Lăutarii» lui Nicolae Botgros, cu orchestra Ansamblului «Joc», dirijată de maestrul Gheorghe Şevcişin, cu orchestra «Mugurel» (dirijor — Ion Dascălu), cu orchestra prezidenţială condusă de Nicolae Dabin şi orchestra «Doina armatei» dirijată de Marin Bunea ş.a.
Din 1990, efectuează numeroase turnee în ţară: Iaşi, Bucureşti, Bacău, Focşani, Ploieşti, Paşcani, Botoşani, Suceava ş.a. Cânt acompaniat de orchestrele «Doina Vrancei» din Focşani, condusă de Marcel Ghinea, «Rapsozii Botoşanilor» — conducătorul orchestrei, prof. Ioan Cobâlă, «Ciprian Porumbescu» din Suceava — conducător, prof. George Sârbu, ««Trandafir de la Moldova» din Huşi, conducător — Valerică Petraru.
În 1993 şi 2005, este invitat cu recital la Festivalul Internaţional «Maria Tănase» (Craiova).
Turnee peste hotare: Bulgaria, Franţa, Grecia, Elveţia, Germania, Marea Britanie, Serbia, Polonia, Japonia, Suedia, Turcia, SUA, Canada, Estonia, Lituania, Letonia, Rusia, Azerbadjan, Ucraina ş.a.
În 2005, Mihai Ciobanu îşi vede realizat un vis de mulţi ani — înfiinţează Grupul vocal de bărbaţi «Basarabenii» şi, în acelaşi an, scoate primul CD, cu primul volum «La Nistru, la mărgioară».
Paralel cu frământările sufleteşti la orchestra «Folclor», desfăşoară o activitate fructuoasă şi la Colegiul de muzică «Ştefan Neaga», unde este profesor de canto popular. Artist emerit din Republica Moldova. Ordinul Meritul Civic(1996). Ordinul Gloria Muncii(2007)  

          După cum am promis în ultimul meu articol ”Serata Limbii Române peste ocean”, că o descriere aparte merită evoluarea familiei Ciobanu, devenită dinastie putem spune: multiubitul nostru Artist al Poporului din RM Mihai Ciobanu, soţia D-na Valentina şi fiul Mihăiţă. E o mare onoare să scrii despre oamenii dragi sufletului, care prin ceea ce fac, aduc soare în inimile noastre. Şi nu numai în spaţiul românesc ale celor doua Români- România Mare şi România Mică dar şi peste hotarele lor, chiar şi peste ocean. Familia de artişti este un oaspete drag în comunităţile româneşti din America de nord, mai cu seamă în Canada, unde este stabilit cu traiul Mihăiţă, fiul lui Mihai şi Valentina Ciobanu. Ştiu, că a colindat majoritatea ţărilor bătrânei Europe, dar  « …aşa de mare şi puternic dor de baştină ca la românii din Canada n-am mai întâlnit »- mi s-a destăinuit Dl. Mihai. Mai ştiu, că unde nu ar fi evoluat: fie în Grecia s-au Portugalia, Italia ori  America, peste tot cântecele, horele și sârbele populare, culese  și prelucrate de Mihai Ciobanu de prin satele noastre, au fost nu doar  ascultate cu drag de lumea prezentă, dar și dansate cu mult foc…
Mihai Ciobanu este un artist, care prin cântecele sale ne îndeamnă la speranţă, ne alină dorul de meleagul drag natal şi ne face ca în timpul concertelor să ne simţim în sânul casei părinteşti, în văile codrilor, în raiul livezilor şi viilor dragi. Şi nu poţi să nu dai înaltă valoare cuvintelor scrise de marele nostru poet Grigore Vieru: - «Mă simt minunat în cântecul acestui fermecător cântăreţ care vine din Bujorul Hânceştiului răsfrânt în apele eterne ale Prutului. L-amîndrăgit pe Mihai Ciobanu, în primul rând, pentru harul său artistic pe care i l-a dat Dumnezeu, dar artistul, spre deosebire de mulţi dintre interpreţii noştri de muzică populară şi uşoară, mai are câteva calităţi în plus. Una dintre acestea este simţul cuvântului. Are un simţ deosebit pentru cuvântul frumos, pentru cuvântul la locul lui… »
     Cât de adevărate sunt aceste cuvinte!… Darul său de a vorbi în faţa uni public larg ar fi de invidiat chiar şi de unii guvernanţi de înalte niveluri ale RM. Nu o spun din auzite. Am fost martor ocular la multe discursuri ţinute de Domnia sa atât în cadrul comunităţilor româneşti, cât şi în faţa parlamentarilor din Canada cu ocazia arborării Drapelului RM în faţa clădirii Parlamentului din Canada,despre care am scris ceva mai înainte. Cuvinte frumoase, din suflet, pline de dragoste şi patriotizm rostite într-o limbă literară românească de invidiat…
 Nu-mi mai amintesc unde am citit şi mi-am însemnat  următoarele cuvinte despre acest mare artist :- « Personalitate complexă, Mihai Ciobanu se manifestă în mai multe domenii ale artei şi creaţiei muzicale cu profil interpretativ pergnant şi inconfundabil, neobosit culegător şi valorificator al folclorului, rapsod, fidel cântecului strămoşesc, dar şi izvoditor al unor cîntece proprii… («Hai căruţă cu doi cai», «Nu mă dojeni nevastă», «Mândra mea s-a măritat», «Codrule, de-aş fi ca tine», «Casa părintească nu se vinde» ş.a.) ce se circumscriu perfect în cadrul stilistic al datinii noastre; animator al vieţii culturale de la noi; protagonist al filmelor muzicale «Satul meu, nume de floare», «La fereastră cu zorele», «Am venit la voi în sat», «Tinereţea numai una», «Nistrule pe apa ta», un profesionist de elită al tradiţiei orale cu harul muzical înăscut… » Nu avem ce adăuga…     Anul acesta Mihai Ciobanu a petrecut  împreună cu soţia Valentina o lună alături de feciorul său, Mihai Ciobanu Jr, nora Cristina şi multdorita nepoţică Andreea-Daniela, stabiliţi cu traiul în Canada.
În această perioadă artistul a susţinut câteva concerte: New-York (SUA), Khitchener, Toronto, Montreal (Canada).  La toate concertele alături de Mihai Ciobanu s-a aflat soţia Valentina Ciobanu, profesoară la Colegiul de muzică „Ştefan Neaga” şi la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Şi e adevărat ceea ce spunea cineva dintre prietenii Domniei sale:   “… şi-a împărţit destinul între trei mari iubiri - familia, catedra şi vioara, că în persoana ei am pierdut o mare violonistă, în schimb am câştigat un mare pedagog.
      Am urmărit-o în mai multe spectacole, chiar  şi aici în Canada,.. Rămâi înmărmurit de tehnica sa interpretativă, de virtuozitatea ce – i dă glas viu viorii… Nu ştiu, mi-a fost incomod să întreb dacă poartă vre-un titlu în domeniu, dar  şi aşa este clar, e un adevărat  Maestru în Arte, un mare artist al nostru, al poporului roman. Este o violonistă cum rar întâlneşti. Parcă văd şi azi cum îi alunecă degetele  pe coardele viorii - agere, sigure , purtând arcuşul viorii … că nevrând la concertele unde evoluiază violonista noastră îmi apare în faţă  chipul mamei cu suveica în mînă, ţesând la stative un covoraş, şi pe care o mânuia cu atâta dibăcie şi sârguinţă, că-mi trezea o admiraţie de nespus… Mama ţesea covoare, pe când Valentina Ciobanu ţese muzică, melodii care te înaripează, simţi cum zbori ba de asupra Codrilor, ba de asupra Carpaţilor, văilor şi colinelor, oceanului… 
Melodiile ei te duc, te duc…Nu te lasă…Te duc pe drumurile viselor frumoase, ca şi melodiile interpretate de fiul  Mihăiţă, continuatorul, urmaşul a tot ce l-a învăţat mama. Şi Mihăiţă este un artist de forţă, păşinnd pe urmele părinţilor, violinist şi el. A absolvit aceleaşi facultăţi ca şi părinţii, numai, că el a avut-o ca profesoară, conducătoare de curs pe mama. Se vede, cred eu că acet lucru l-a făcut să depună eforturi mai mari ca ceilalţi studenţi pentru a nu roşi în faţa mamei…. Spun acest lucru, că am  avut şi eu în şcoală, fiind professor pe fiul Victor, de la care ceream mai mult ca de la ceilalţi elevi, şi care nu regretă astăzi, după cum nu regretă nici Mihăiţă Ciobanu, care astăzi locuieşte în unul dintre cele mai mari şi frumoase oraşe ale lumii- Toronto şi lucrează în orchestra “Ontario-Filos”. Mi-a spus aseară, că este aproape de lansarea unui CD cu muzică clasică, Jia-Z muzică cu un grup de băieţi, tineri artişti tot din România Mică. Colaborează fructuos cu solista noastră de muzică estradă Angela Bucico, cât şi cu alţi  artişti din diferite ţări: Spania, Portugalia, SUA ş.a. La întrebarea, ce l-a făcut să emigreze în Canada mi-a răspuns…pe secret:-Dragostea… Cristina, soţia sa emigrase împreună cu părinţii şi el ca un adevărat Romeo a venit să-şi găsească dragostea… La capătul pământului, dar a găsit-o! Azi se bucură împreună de o româncuţă- Cosânzeană, care are de acum ceva nai mult de jumate de an…şi cărui îi dorim multă sănătate şi mulţi ani alături de  tata şi mama, care este şi ea artistă- dansatoare profesionistă.
     Despre Victoriţa, surioara lui Mihăiţă cunosc mai puţine… dar ce este mai important: - Victoriţa este studentă  la Conservatorul de muzică din or. Setubai din Portugalia şi care i-a bucurat nespus de mult pe părinţi cu o nepoţică Alexandrina.
Familia artistului poporului Mihai Ciobanu este o adevărată dinastie, fiindcă  acest dar, care nu- i este dat fiecărui:  darul artistic, darul muzical este păstrat, promovat şi transmis urmaşilor.



   Să le  dorim  la toţi  multă sănătate şi împliniri. Am promis lui Mihăiţă, că voi scrie o poezie dedicată familiei de artişti Ciobanu…Mă ţin de cuvânt.

             Dor

Dedicaţie dinastiei de artişti Ciobanu

      (Mihai, Valentina, Mihăiţă…)

Cine nu ştie ce-i dorul,

Dorul de părinţi şi sat,

Spune-i, Doamne: - şi izvorul

Seaca, daca e uitat...


                 Zbor ca visele, uşor

                 Şi ca pasărea, avan...

                 Zbor spre casa din Bujor,

                Azi de peste ocean...

 

Ştiu, că mama la fereastră

Lăcrimează-n aşteptare,

Tata-i ţintă-n bolta-albastră,

Veghind avioane-n zare...


                  Zbor ca visele, uşor

                 Şi ca pasărea, avan...

                 Zbor spre casa din Bujor,

                Azi de peste ocean...


Scumpii mei, mă-întorc la voi,

Că mi-s doinele pustii,

Făr-de iarba din zăvoi,

Fără Codri şi câmpii...


                   Zbor ca visele, uşor

                 Şi ca pasărea, avan...

                 Zbor spre casa din Bujor,

                Azi de peste ocean...

duminică, 14 octombrie 2012

Parlamentarii diasporei, un eşec anunţat



Anul acesta  îşi încheie  mandatul prima serie de parlamentari  reprezentanţi ai diasporei, o promoţie de repetenţi  din păcate pentru noi.  Patru ani sacrificaţi pe altarul plimbărilor, spectacolelelor  electorale, scandalurilor prin bodegile  străinătăţurilor, în  care aleşii diasporei  îşi ţineau şedinţele de partid,  în fum de mici, cârnăciori şi frigănele, umezite de valuri de berici spumoase, cum îi şade bine oricărui politician care se respectă,  făcând din când în când cinste “militanţilor” obedienţi.
Cei şase parlamentari “reprezentanţi  ai diasporei – Viorel Riceard Badea (senator PDL), Raymond Luca (senator PNL), William Gabriel Brînză (deputat PDL), Kötö Josif (deputat UDMR), Mircea Lubanovici (deputat PDL), Tudor Panţîru (deputat PSD), au un numitor comun deosebit de important , dar mai ales penalizant din punctul de vedere al unui alegător conştient:
În cei patru ani de mandat, nu au fost capabili să treacă niciun proiect de lege  în favoarea Românilor din diaspora. Îi găsim în schimb pe toţi înghesuiţi  într-o formă sau alta ca iniţiatori ai unor proiectele de legi de reglementare a statutului parlamentarilor, recte avantajele şi privilegiile castei politice.
Impotenţa lor de a promova  proiecte de legi viabile pentru  diaspora, rezidă mai ales din lipsa puterii  contractuale politice în sânul propriilor partide şi a lipsei reale de interes a respectivelor  partide  faţă de Românii din afara României,  dincolo de retorica goală  exersată cu aplomb în turul televiziunilor.
Şi mai au românii din străinătate o Comisie Parlamentară  toată numai a lor. O comisie inutilă, cu activitate insignifiantă şi departe ani lumină de problemele Diasporei, formată din parlamentari fără nicio legătură cu diaspora, alta în afara caselor personale de vacanţă din pasadisurile turistice.
O comisie de fantome sau o comisie fantomă!?
De o mai mică importanţă  instituţională, dar mai aproape virtual de comunităţile românilor din lume, găsim Departamentul  pentru Românii de Pretutindeni, eterna  minge de maidan  şutată cu patos între Ministerul de Externe şi Guvern la inceputul  fiecărui ciclu electoral în funcţie de greutatea majorităţii.
Pentru  mediul diasporei DRP a fost şi este găina cu ouăle de aur, în realitate o găină sterilizată, care însă reuşeşte să ţină în şah multe asociaţii, atătându-le  morcovul  maratonist al fondurilor pentru proiecte, fonduri  care lipsesc cu desăvârşire pe fondul crizei eterne.
De naivi e plin mapamondul, aşa că atârnători de fustele DRP se vor găsi mereu, la fel şi cetăţeni dispuşi să caşte gura şi să-l aplaude  fără să crâcnească pe oricare “înalt reprezentant” al respectivelor instituţii, primind ca premiu de consolare o carte de vizită şi-o strângere de mână, cu bonus o fotografie.
Revenind la parlamentarii diasporei mă voi opri la cei doi muşchetari şi cu sergentul…zece, arondaţi Italiei şi Spaniei, țările cu cele mai mari comunităţi de “imigranţi comunitari”, noua categorie de cetăţeni de mâna a şaptea a UE. Mâna de lucru ieftină şi obedientă sub şantajul  celor ce ţin cuţitul de mânerul de fildeş.
Viorel Riceard Badea -senator  şi Wiliam Gabriel Brânză-deputat.  Doi traseişti notorii, doi parlamentari care şi-au disputat de la începutul mandatului supremaţia pe comunităţile românilor, iniţial discret cu şuturi reciproce pe sub mese, ulterior făţiş si fără rezerve prin  declaraţii politice şi comunicate de presă războinice. Asta în timp ce ne predicau nouă unitatea de opinii şi pacea mondială.
Susţinătorii lor, oglinda comportamentală fidelă a şefilor  s-au aflat o perioadă sub aceeaşi  umbrelă a falsului pacifism, adunaţi într-o filială bicefală  ale cărei conflicte interne n-au întârziat să apară  frizând ridicolul, când prin comunicate succesive  susţinătorii fiecăruia dintre cei doi parlamentari  îşi revendicau şefia filialei de partid din Italia.
Profitând din plin şi în cele din urmă poate că bine le-au făcut,  de prostia şi credulitatea celor ce îşi doreau o relaţie de prietenie cu “parlamentarul lor”, sperând de fapt la avantaje  personale ulterioare, parlamentarii diasporei s-au pus pe deschis birouri parlamentare, cu onor şi pompă şi răsunet mediatic, pentru a le închide apoi la scurt timp, cu coada-ntre picioare, pe furiş, că o fi ea fuga ruşinoasă, dar e sănătoasă.
Ineficienţi şi farsori, au servit aplaudacilor ceea ce voiau aceştia să audă. Au vrut spectacole gratuite, le-au dat spectacole,  au vrut întâlniri  şi  vorbe-n vânt,  au fost serviţi. În definitiv aceştia sunt oglinda alegătorilor.  Au fost votaţi, ni-i merităm atâta timp cât aşteptările noastre de la ei se rezumă la impresariatul artistic, vizite de curtoazie şi mici înlesniri egoiste personale, pentru care unii  îşi vând sufletul şi conştiinţa şi ce e mai grav, în numele cărora aceste slugi încearcă să ne bage pe gât ca parlamentari de succes, nişte impostori semianalfabeţi .
Dacă senatorul Badea, absolvent de Filologie-limbi străine, cu un singur an de meserie la activ ca profesor de Limba Italiană într-o şcoală generală se pare că nu şi-a umplut artificial Cv-ul, deputatul Brânză aruncă pe tapet o impresionantă varietate de şcoli, universităţi şi cursuri, pe care nicio persoană care şi-a petrecut jumătate din viaţă studiind asiduu, n-ar fi avut timp să le obţină. Adăugăm acestora gradul de locotenent colonel  în rezervă fără ca individul să poată face o distincţie între caporal şi sergent, asezonăm cu un doctorat în lege şi obţinem portretul deputatului Brânză. Cine l-a auzit vreodată vorbind îşi poate da seama cu uşurinţă de valoarea diplomelor parlamentarului crocodil. Sper ca cineva, cândva, să-i ia doctoratul la control, să vedem şi noi  cine este adevăratul autor.
Ca şi când  n-ar fi fost de ajuns două pedepse,  strategii de la Bucureşti ne-au mai aruncat un “buzdugan ruginit”, deputatul Rizea,  zis “explicatorul” , zis şi Cristi Ferrari.  Ce legătură are acest personaj cu diaspora, a rămas un mister până azi. Cert e că omul şi-a făcut intrarea în Italia  călare pe un comunicat plin de minciuni, în care pretindea nici mai mult nici mai puţin că o aşa zisă intervenţie publică a lui Berlusconi, pe o problemă legată de comunitatea Românilor din Italia, s-a datorat unei scrisori trimisă acestuia de el  însuşi, “onorabilul” Rizea.
A tunat şi i-a adunat pentru că oportunismul şi veleitarismul nu au culoare politică, aşa că şi don’  Cristi şi-a găsit rapid câţiva camarazi de ideologie, doctrină şi ciorbă de burtă  cu care a moşit o filială purpurie  numai bună să-i acorde primului miner al ţării în cadru festiv la Roma, diploma de membru de onoare,  în grad de mare caşcaval.
Adăugăm ghiveciului politic tradiţional românesc  importat în diaspora şi savoarea  boemă învăluită în fum de pipă a păcii, a Cluburilor Liberale  în care liberalismul şi maneaua sunt fraţi de cruce cu sămânţa de bostan şi floare şi ne putem face o imagine a tabloului politic şi luptei pentru  “Un ciolan numit Diaspora.”
Nu plecaţi, spectacolul de abia începe. Şi-au făcut intrarea pe scena politică în sunetele triumfale ale Corului Vânătorilor, noile clone ale vechii  matriosce politice multicolore, lupii tineri, născuţi bătrâni. Politica română şi-a cusut cojoc nou din blănuri vechi, pentru iarna geroasă a alegerilor ce bat la uşă. S-au scos la încălzire chiar şi dinozaurii ca Petre Roman, cel căruia guvernul Tăriceanu îi făcuse plocon funcţia de Înalt reprezentant al Guvernului pentru românii din străinătate, în vederea pregătirii terenului candidaturii în diaspora, cu câteva luni  înaintea alagerilor din 2008. Chiar dacă a furat startul campaniei electorale cu complicitatea primului ministru, n-a fost să fie atunci.
Pretendenţii  actuali la fotoliile parlamentare ale diasporei  se sfâşie între ei cu rictusurile  greţoase ale măştilor de protocol  lipite pe feţe false . Nimic din aceaste mârşave manevre n-are legătură cu problemele românilor de pretutindeni. Pe ei nu i-a întrebat  nimeni  nimic şi nici nu-i va întreba. Patru milioane de fantome pribege prin lume, bune de trecut pe răboj numai în bilanţul anual al remitenţelor  valutare  prezentat de Banca Naţională. Să voteze  li se cere, pe cine vrea Bucureştiul şi fără să comenteze mai ales.
Până când vor reuşi să înţeleagă, că dacă au avut curajul să-şi refacă vieţile de la zero în ţări străine, de multe ori ostile, ar putea dacă ar vrea, să se autorganizeze şi să spulbere de pe scena politică a României, împreună cu românii rămaşi încă in ţară, întreaga sectă de derbedei  de la cârma ţării. Să redescopere că sunt într-adevăr cetăţeni şi au cu adevărat drepturi  pentru care merită să lupte. Şi dacă nu vor s-o facă pentru ei, atunci măcar pentru copii şi nepoţii lor, care nu-şi merită condiţia de sclavi ai slăbiciunilor şi indolenţei  noastre actuale.

Autor: Mihai Muntean