
de Armand Gosu
În 1991, independența Ucrainei a fost o surpriză, atât pentru
cancelariile occidentale, cât și pentru lumea academică, universități,
centre de expertiză.
Multă vreme Ucraina era considerată un candidat improbabil la statutul
de țară-națiune. Un trecut îndepărtat comun și unul recent simbiotic au
sporit confuzia privind identitatea națională a ucrainenilor.
Cearta ruso-ucraineană nu privește doar chestiuni la zi, ci și, mai
ales, capitole comune de istorie mai apropiată sau mai îndepărtată.
Sunt ei niște ruși mai bruneți, care vorbesc o rusă cu accent
polonez? Sau sunt o națiune diferită de cea rusă? În România, în ciuda
apropierii geografice de acest spațiu, confuzia a fost și mai mare,
din cauza absenței apetitului pentru cunoașterea slavilor de Est și a
concentrării atenției decidenților exclusiv pe Republica Moldova.
Două națiuni, ucraineană și rusă, își revendică prima formă statală, cea de la Kiev. Au existat două Rus’? La Kiev, Rus’
este considerat un stat proto-ucrainean din care se alimentează
mitologia statului separat de al celorlalți slavi estici. Traducerea
denumirii statului în limba română, Rusia Kieveană, induce în eroare. Și nu doar în română. De fapt, statul se numea Rus’
și desemna un conglomerat etnic, din care mai târziu s-au format trei
popoare, ucrainean, rus și bielorus. Manualele de istorie națională
tipărite la Moscova și la Kiev încep cu lecția despre Rus’ Kieveană, pe care și-o revendică ambele națiuni. Spre deosebire de manualele rusești, care insistă pe unitatea Rus’,
cele ucrainene pun în lumină diferențele, episoadele
conflictuale dintre cele trei popoare ale slavilor de Est,
accentuând faptul că primul stat kievean a fost ucrainean.
Războaiele fratricide, luptele dintre cnezate au fost generate și de
sistemul de succesiune politică. Conflictele nu pot ascunde unitatea
acestui spațiu al slavilor de Est. Relativa omogenitate se datorează
mai ales absenței frontierelor interne, care să împiedice deplasarea
popoarelor și diseminarea influențelor culturale. Râul Nipru, cea mai
importantă arteră comercială din Europa de Est, parte a drumului „de la varegi la greci“, a contribuit la unirea diferitelor triburi slave într-un singur stat.
Creștinarea Rus’ la 988, în rit bizantin, ortodox a
contribuit la unitatea slavilor de Est. În spațiul public se dezvoltă
acum un stil comun; bisericile sunt construite după rețete bizantine de
la Kiev, Novgorod până la Vladimir.
Chiar dacă istoricii ucraineni ar avea dreptate când spun că procesul
de formare a celor trei popoare ar fi început încă din secolul al
VII-lea, decisivă a fost invazia mongolă, căreia Kievul i-a căzut jertfă
în 1240. Momentul marchează formal sfârșitul Rus’. Încă înainte de
arderea Kievului, sunt consemnate două centre de putere, unul în Vest,
Danilo din Halici, care negociază cu polonezii, ungurii și sârbii o
cruciadă împotriva mongolilor, alta în Nord, Andrei Bogoliubski, mare
cneaz de Vladimir. Cele două centre vor colabora uneori în războaiele
împotriva mongolilor. Important de reținut este faptul că erau două
centre, nu unul, iar ambele își revendicau moștenirea Kievului. De ce
câștigă nordul, Vladimir, competiția cu sudul, cu Halici? Pentru că
teritoriul de astăzi al Ucrainei era în bună parte ocupat de mongoli.
Iar nucleul de la care s-ar fi putut reface statalitatea, Galiția, a
fost ocupat în anii 1340 de Regatul Poloniei. Va urma anexarea
Podoliei în anii 1360. Transcarpatia a intrat în stăpânirea coroanei
Sf. Ștefan. Kiev și Volînia au fost anexate de Marele Ducat al
Lituaniei. Pentru mai bine de două secole, cea mai mare parte a Rus’ de
Sud era împărțită între Polonia și Lituania, care s-au asociat prin
Uniunea de la Krevo, în 1385.
Vestul Rus’ a păstrat tradiția contactelor cu puterile apusene.
Galiția, considerată astăzi de unii istorici ca primul „stat național“
ucrainean, avea legături cu Roma, iar în 1253, reprezentanții
cneazului Galiției au primit din partea papei o coroană, care marca
recunoașterea lui Danilo drept „rege al Rus’“, ceea ce asigura
supremația Haliciului în fața Vladimirului din Nord. Anexarea
Galiției de către Polonia taie legăturile cu restul Rus’. Astfel că,
refacerea statalității slavilor estici începe de unde poate, din
Nord-Estul îndepărtat, practic de la periferia Rus’, de la Vladimir.
Corect ar fi ca doar după invazia mongolă să vorbim despre istoria
ucraineană, și nu despre Rus’. Adică, doar de la mijlocul sec. al
XIII-lea. Opinia este răspândită grație scrierilor lui Lev Gumiliov
(publicate în tiraje de milioane de exemplare în vremea glasnosti), cel mai important teoretician al euro-asianismului, care fixează apariția unui „super ethnos rusesc“ după invazia mongolă, ca o sinteză a rușilor, fino-ugricilor și mongolilor.
Ceva comun rămâne totuși, religia ortodoxă. Ea amintește cel mai bine
de vechea unitate a Rus’. Însă nu pentru mult timp. Mitropolitul de
Kiev, împreună cu o bună parte a înaltei ierarhii, s-a adăpostit în
Est, la Vladimir (1299), apoi la Moscova (1326). Mitropolia și-a
schimbat numele, din cea de Kiev, în cea a Moscovei și întregii Rus’
(1328). Abia în jurul anului 1400, mitropolitul de Moscova, de origine
etnică bulgară, Kiprian, articulează ideea că Moscova este
succesoarea directă a Kievului. Kiprian știa ce vorbește, simțea
competiția dintre diversele centre ale vechii Rus’; înainte de a fi
ales mitropolit de Moscova, slujise ca mitropolit de Halici și
Lituania. Unitatea ortodoxiei slavilor de Răsărit devine istorie în
momentul cuceririi Constantinopolului. Încă din 1448 Moscova și-a
declarat autocefalia, iar în 1589 va deveni patriarhie. În sud, Grigori
este ales mitropolit de Kiev, Halici și toate Rus’-iile în 1458,
păstorindu-i pe ortodocșii din Regatul Poloniei și Marele Ducat al
Lituaniei.
Nu doar Marele Cnezat al Moscovei pretindea la statutul de succesor al
Rus’ Kievene, ci și Polonia, iar din 1569 Rzeczpospolita. Polonezii
erau foarte activi în acest spațiu, rezultatele fiind pe măsura
resurselor investite. Au integrat nobilimea locală ruteană. Ca
întotdeauna, elitele se aclimatizează mai repede, nobilii ucraineni
renunțând la ortodoxie. În 1606, din cei 29 de membri ruteni ai
Senatului polonez doar unul mai era ortodox, restul: 21 catolici
și 7 protestanți. //
Între Polonia, Rusia și Austria
Chiar dacă ucrainenii n-au avut un stat propriu, istoria lor se
împletește cu cea a Europei Centrale, marcând-o într-un fel decisiv până
astăzi.
Relativa toleranță față de ortodocși n-avea să dureze. Sigismund III de
Waza, rege al Poloniei și mare duce al Lituaniei (1587-1632),
influențat de Contrareformă, inițiază valuri de persecuții împotriva
ortodocșilor ruteni. Aflat sub presiunea polonezilor, clerul rutean a
fost forțat să accepte în 1595 Uniunea de la Brest, care a pus bazele Bisericii Greco-Catolice Ucrainene. Ruptura de Patriarhia de la Constantinopol
și Unirea cu Roma a avut două consecințe: a oprit persecuțiile lui
Sigismund III de Waza împotriva rutenilor; a spart în două –
greco-catolică și ortodoxă – unitatea de religie a ucrainenilor, pentru
că Unirea cu Roma n-a fost acceptată de către întregul cler rutean. Pe
teritoriile ucrainene aflate în stăpânirea Poloniei au fost reluate
presiunile împotriva ortodocșilor, care vor înceta doar odată cu
dispariția Poloniei, prin succesivele împărțiri între vecinii mai
puternici.
În Est, în provinciile anexate de Rusia, începând cu 1654 și până la
1795, populația va reveni la ortodoxie. Nu în totalitate. Catolicii și
greco-catolicii nu au fost supuși inițial presiunilor. Atitudinea Rusiei
față de greco-catolici s-a schimbat radical odată cu revoluția poloneză
din 1831, susținută masiv de către biserică. Din 1833 a început
dezmembrarea vechilor parohii greco-catolice. Sinodul de la Poloțk, din 1839, ținut sub conducerea episcopului Semașko, consfințește dizolvarea Bisericii Greco-Catolice din Imperiul rus și transferă toate proprietățile Bisericii Ortodoxe Ruse. Peste 7 milioane de greco-catolici au devenit atunci ortodocși.
În provinciile anexate de Austria, comunitățile ucrainene au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Mitropolia din Lviv devine Arhiepiscopie de Kiev, Halici și a tuturor Rus’-iilor. Viena scade influența polonezilor în Biserica Greco-Catolică,
pe care aceștia o controlaseră până atunci. La Viena s-a înființat un
mare seminar uniat, austriecii au încurajat formarea unei burghezii
rutene și au contribuit decisiv la formarea unei elite naționaliste.
Socoteala austriecilor era destul de simplă: ridicându-i pe ucraineni,
Viena crea o pondere la pretențiile polonezilor.
Istoria ucrainenilor a intrat într-un ciclu dramatic odată cu
izbucnirea, acum 100 de ani, a primului război mondial. Împărțite între
Rusia și Austro-Ungaria care s-au aflat în tabere opuse, provinciile
ucrainene au fost teatru de război, suferind distrugeri materiale și
pierderi umane considerabile. Odată cu revoluția din februarie 1917,
care a marcat prăbușirea Imperiului rus, începe prima tentativă de
formare a unui stat modern ucrainean, denumit Republica Populară
Ucraineană. Fondatorii nu se gândeau la independență, ci la formarea
unei federații cu noua Rusie, democratică. Slăbiciunile guvernelor
succesive Kerenski și mai ales lovitura de stat a bolșevicilor i-au
radicalizat pe ucraineni. În iunie 1917, Kievul proclama autonomia și
controlul asupra a 5 foste gubernii: Kiev, Chernihiv, Poltava, Podolia
și Volînia. Abia la 28 ianuarie 1918, după ce intrase de facto în stare
de război cu Rusia bolșevică, Ucraina și-a declarat independența,
controlând un teritoriu extins acum la 9 gubernii (la cele menționate se
adaugă Harkov, Ekaterinoslav, Herson și Taurida).
Republica Populară era mai degrabă o construcție virtuală, Kievul n-a
reușit niciodată s-o consolideze. De altfel, autoritățile nu controlau
marile orașe, în care acționau nestingherite bande de bolșevici. Abia ce
a fost declarată independența, că bolșevicii au și alungat conducerea
republicii din Kiev. Trupele germane, după Brest Litovsk, vor restaura
Republica Populară în martie 1918, dar în granițele prevăzute de
tratatul de pace. Înființat în aprilie, Hatmanatul, în frunte cu
Skoropadski, a supraviețuit doar până în decembrie.
Al treilea stat ucrainean s-a numit Republica Populară Ucraineană de
Vest și controla estul Galiției, Transcarpatia și Bucovina. Și această
structură a avut o viață foarte scurtă, pierzând teritoriile
revendicate. În câteva zile de la înființarea ei, Polonia și-a declarat
independența, urmată de Cehoslovacia. Galiția și Volînia au mers la
Polonia, Transcarpatia la Cehoslovacia, iar Bucovina la România. Între
1918 și 1922, când se formează URSS, istoricii numără nu mai puțin de 12
războaie pentru Ucraina, de la cel al bolșevicilor împotriva primei
Republici Populare (decembrie 1917 - februarie 1918), până la campania
generalului Wrangel din Crimeea (martie – noiembrie 1920) și la războiul
Poloniei și Ucrainei împotriva Rusiei bolșevice (vara - toamna 1920).
Între 1917 – 1922, Ucraina a fost cel mai important teatru de război.
Atât gărzile roșii, cât și cele albe au încercat să refacă vechiul
imperiu pornind din Ucraina. Rusia bolșevică a avut câștig de cauză. O
mare parte a Ucrainei, pe care a botezat-o republică sovietică, a fost
inclusă în Uniunea Sovietică, încă din decembrie 1922, de la înființare.
//
De la Războiul Civil la Euro-Maidan
Miza a ce se întâmplă astăzi la Kiev nu e doar Ucraina. E o miză mult mai mare, este chiar Rusia.
Războiul Civil din Rusia bolșevică a lăsat o amprentă de neșters asupra
Ucrainei, în special, și asupra întregii Uniuni Sovietice. Violența,
suspiciunea, metodele de comandă din armată transferate în
administrația civilă, rolul excesiv al serviciilor secrete, până la
elita care a condus URSS până în vremea lui Leonid Brejnev, toate
provin din vremea Războiului Civil. Din cele șapte milioane de pierderi
umane înregistrate, mai mult de jumătate s-au produs pe teritoriul
Ucrainei. Aici s-au desfășurat mari lupte, tot aici s-au răspândit cele
mai înfiorătoare epidemii, aici violența împotriva populației civile
n-a avut nicio limită.
Cele aproape șapte decenii cât Ucraina s-a aflat în granițele Uniunii
Sovietice au pus la grea încercare națiunea ucraineană. Foametea din
Ucraina, 1932-1933, despre care istoricii ucraineni afirmă că a fost un
genocid etnic, care a făcut milioane de victime, este de un deceniu
motiv de dispută între Kiev și Moscova.
În plan religios, dacă perioada interbelică s-a remarcat prin presiuni
ale polonezilor împotriva rutenilor uniți, soldate cu polonizarea
clerului, cu blocarea sau amânarea intrării în Polonia a episcopilor
ucraineni din America, după al doilea război mondial, regimul sovietic
desființează brutal Biserica Greco-Catolică și-i transferă proprietățile Patriarhiei Moscovei.
Mulți preoți greco-catolici au slujit în ilegalitate timp de decenii,
Biserica din catacombe fiind susținută activ de diaspora ucraineană
creată de emigrațiile în masă de după 1870 și mai ales la sfârșitul
celui de-al doilea război mondial. Mai ales în Vestul Ucrainei, care a
colaborat cu naziștii, au avut loc deportări în masă în iarna
1944-1945. Într-un lagăr din Siberia este trimis și mitropolitul Iosif
Slipîi, împreună cu alți 9 episcopi greco-catolici, ca și alte sute de
preoți. Doar în Lviv au fost arestați în câteva zile peste 800 de preoți
și trimiși în Siberia. În ciuda presiunilor, greco-catolicii ucraineni
au supraviețuit, reapărând la lumină odată cu reformele lui Gorbaciov.
Astăzi, uniții reprezintă circa 8% din totalul populației Ucrainei. Nu
întâmplător, încă de la începutul Euro-Maidanului, preoții
greco-catolici au fost prezenți, exemplul fiind urmat și de
reprezentanții altor confesiuni.
Perestroika și glasnosti au oferit naționaliștilor
ucraineni prilejul de a relua opera de redeșteptare națională, al cărei
centru a devenit Galiția. De altfel, Mișcarea Populară Ucraineană
(Narodnîi Ruh Ukrainî), fondată în 1989, în ciuda boicotului la care a
fost supusă, a obținut un sfert din locurile Sovietului Suprem la
alegerile din martie 1990. I-au înlăturat pe comuniști din
administrația locală, au câștigat funcția de primar în orașe
importante, inclusiv în capitala Kiev. Totuși, Ruh n-a rivalizat
niciodată ca forță și determinare cu mișcările naționale din Țările
Baltice sau Caucaz, de pildă. De altfel, blocarea mesajului
naționaliștilor ucraineni a fost prioritară pentru puterea sovietică.
Secretarul cu ideologia, Leonid Kravciuk, a fost ales președinte al
Sovietului Suprem de la Kiev, tocmai pentru că ținea piept deputaților
Ruh. De altfel, Kravciuk, după un viraj ideologic spectaculos, a și
fost ales primul președinte al Ucrainei, la 1 decembrie 1991, ocazie
cu care peste 90% au votat la referendum pentru independența Ucrainei.
Câteva zile mai târziu, președinții Rusiei, Belarusului și Ucrainei,
cele trei națiuni ale slavilor de Est, au desființat Uniunea Sovietică
și au format Comunitatea Statelor Independente.
În cei 22 de ani de independență, relația cu Rusia s-a dovedit a fi
unul dintre cele mai complicate examene pe care le are de dat Ucraina.
Nici măcar în vremea lui Boris Elțîn, mult mai deschis la minte și
înconjurat de reformatori educați în Occident, care gândeau în alte
paradigme decât cele de secolul XIX, relațiile dintre Kiev și Moscova
n-au fost lipsite de tensiuni. Arsenalul nuclear, flota rusă, Crimeea,
drepturile consistentei minorități ruse din Ucraina, retransmiterea
posturilor rusești de televiziune și radio, toate acestea și multe
altele au fost dosare sensibile, unele nici până astăzi definitiv
rezolvate. După venirea lui Putin la Kremlin, în anii 2000, tonul
Rusiei la adresa Ucrainei s-a înăsprit considerabil. Tensiunea s-a
simțit mai întâi în rescrierea istoriei. De acolo s-a extins pe teren,
ducând la grave crize europene în aprovizionarea cu gaz a unor țări UE.
Printre geopoliticieni există convingerea că viitorul Euro-Asiei se
decide acum, în Ucraina. Rusia nu va putea reface imperiul fără
Ucraina, spun mulți. Cu atât mai bine, atunci va fi obligată să facă
reforme. Cu actualul lider de la Kremlin reformele vor întârzia. Din
păcate, Rusia nu are prea mult timp la dispoziție. Virajul Ucrainei
spre Occident ar putea trezi Rusia din visurile euro-asiatice. Miza a
ce se întâmplă astăzi la Kiev nu e doar Ucraina. E o miză mult mai mare,
este chiar Rusia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu