Parlamentarii diasporei, un eşec anunţat

Anul acesta  îşi încheie  mandatul prima serie de parlamentari  reprezentanţi ai diasporei, o promoţie de repetenţi  din păcate pentru noi.  Patru ani sacrificaţi pe altarul plimbărilor, spectacolelelor  electorale, scandalurilor prin bodegile  străinătăţurilor, în  care aleşii diasporei  îşi ţineau şedinţele de partid,  în fum de mici, cârnăciori şi frigănele, umezite de valuri de berici spumoase, cum îi şade bine oricărui politician care se respectă,  făcând din când în când cinste “militanţilor” obedienţi.

Cei şase parlamentari “reprezentanţi  ai diasporei – Viorel Riceard Badea (senator PDL), Raymond Luca (senator PNL), William Gabriel Brînză (deputat PDL), Kötö Josif (deputat UDMR), Mircea Lubanovici (deputat PDL), Tudor Panţîru (deputat PSD), au un numitor comun deosebit de important , dar mai ales penalizant din punctul de vedere al unui alegător conştient:
În cei patru ani de mandat, nu au fost capabili să treacă niciun proiect de lege  în favoarea Românilor din diaspora. Îi găsim în schimb pe toţi înghesuiţi  într-o formă sau alta ca iniţiatori ai unor proiectele de legi de reglementare a statutului parlamentarilor, recte avantajele şi privilegiile castei politice.

Impotenţa lor de a promova  proiecte de legi viabile pentru  diaspora, rezidă mai ales din lipsa puterii  contractuale politice în sânul propriilor partide şi a lipsei reale de interes a respectivelor  partide  faţă de Românii din afara României,  dincolo de retorica goală  exersată cu aplomb în turul televiziunilor.

Şi mai au românii din străinătate o Comisie Parlamentară  toată numai a lor. O comisie inutilă, cu activitate insignifiantă şi departe ani lumină de problemele Diasporei, formată din parlamentari fără nicio legătură cu diaspora, alta în afara caselor personale de vacanţă din pasadisurile turistice.
O comisie de fantome sau o comisie fantomă!?

De o mai mică importanţă  instituţională, dar mai aproape virtual de comunităţile românilor din lume, găsim Departamentul  pentru Românii de Pretutindeni, eterna  minge de maidan  şutată cu patos între Ministerul de Externe şi Guvern la inceputul  fiecărui ciclu electoral în funcţie de greutatea majorităţii.
Pentru  mediul diasporei DRP a fost şi este găina cu ouăle de aur, în realitate o găină sterilizată, care însă reuşeşte să ţină în şah multe asociaţii, atătându-le  morcovul  maratonist al fondurilor pentru proiecte, fonduri  care lipsesc cu desăvârşire pe fondul crizei eterne.

De naivi e plin mapamondul, aşa că atârnători de fustele DRP se vor găsi mereu, la fel şi cetăţeni dispuşi să caşte gura şi să-l aplaude  fără să crâcnească pe oricare “înalt reprezentant” al respectivelor instituţii, primind ca premiu de consolare o carte de vizită şi-o strângere de mână, cu bonus o fotografie.

Revenind la parlamentarii diasporei mă voi opri la cei doi muşchetari şi cu sergentul…zece, arondaţi Italiei şi Spaniei, țările cu cele mai mari comunităţi de “imigranţi comunitari”, noua categorie de cetăţeni de mâna a şaptea a UE. Mâna de lucru ieftină şi obedientă sub şantajul  celor ce ţin cuţitul de mânerul de fildeş.

Viorel Riceard Badea -senator  şi Wiliam Gabriel Brânză-deputat.  Doi traseişti notorii, doi parlamentari care şi-au disputat de la începutul mandatului supremaţia pe comunităţile românilor, iniţial discret cu şuturi reciproce pe sub mese, ulterior făţiş si fără rezerve prin  declaraţii politice şi comunicate de presă războinice. Asta în timp ce ne predicau nouă unitatea de opinii şi pacea mondială.

Susţinătorii lor, oglinda comportamentală fidelă a şefilor  s-au aflat o perioadă sub aceeaşi  umbrelă a falsului pacifism, adunaţi într-o filială bicefală  ale cărei conflicte interne n-au întârziat să apară  frizând ridicolul, când prin comunicate succesive  susţinătorii fiecăruia dintre cei doi parlamentari  îşi revendicau şefia filialei de partid din Italia.
Profitând din plin şi în cele din urmă poate că bine le-au făcut,  de prostia şi credulitatea celor ce îşi doreau o relaţie de prietenie cu “parlamentarul lor”, sperând de fapt la avantaje  personale ulterioare, parlamentarii diasporei s-au pus pe deschis birouri parlamentare, cu onor şi pompă şi răsunet mediatic, pentru a le închide apoi la scurt timp, cu coada-ntre picioare, pe furiş, că o fi ea fuga ruşinoasă, dar e sănătoasă.

Ineficienţi şi farsori, au servit aplaudacilor ceea ce voiau aceştia să audă. Au vrut spectacole gratuite, le-au dat spectacole,  au vrut întâlniri  şi  vorbe-n vânt,  au fost serviţi. În definitiv aceştia sunt oglinda alegătorilor.  Au fost votaţi, ni-i merităm atâta timp cât aşteptările noastre de la ei se rezumă la impresariatul artistic, vizite de curtoazie şi mici înlesniri egoiste personale, pentru care unii  îşi vând sufletul şi conştiinţa şi ce e mai grav, în numele cărora aceste slugi încearcă să ne bage pe gât ca parlamentari de succes, nişte impostori semianalfabeţi .

Dacă senatorul Badea, absolvent de Filologie-limbi străine, cu un singur an de meserie la activ ca profesor de Limba Italiană într-o şcoală generală se pare că nu şi-a umplut artificial Cv-ul, deputatul Brânză aruncă pe tapet o impresionantă varietate de şcoli, universităţi şi cursuri, pe care nicio persoană care şi-a petrecut jumătate din viaţă studiind asiduu, n-ar fi avut timp să le obţină. Adăugăm acestora gradul de locotenent colonel  în rezervă fără ca individul să poată face o distincţie între caporal şi sergent, asezonăm cu un doctorat în lege şi obţinem portretul deputatului Brânză. Cine l-a auzit vreodată vorbind îşi poate da seama cu uşurinţă de valoarea diplomelor parlamentarului crocodil. Sper ca cineva, cândva, să-i ia doctoratul la control, să vedem şi noi  cine este adevăratul autor.

Ca şi când  n-ar fi fost de ajuns două pedepse,  strategii de la Bucureşti ne-au mai aruncat un “buzdugan ruginit”, deputatul Rizea,  zis “explicatorul” , zis şi Cristi Ferrari.  Ce legătură are acest personaj cu diaspora, a rămas un mister până azi. Cert e că omul şi-a făcut intrarea în Italia  călare pe un comunicat plin de minciuni, în care pretindea nici mai mult nici mai puţin că o aşa zisă intervenţie publică a lui Berlusconi, pe o problemă legată de comunitatea Românilor din Italia, s-a datorat unei scrisori trimisă acestuia de el  însuşi, “onorabilul” Rizea.

A tunat şi i-a adunat pentru că oportunismul şi veleitarismul nu au culoare politică, aşa că şi don’  Cristi şi-a găsit rapid câţiva camarazi de ideologie, doctrină şi ciorbă de burtă  cu care a moşit o filială purpurie  numai bună să-i acorde primului miner al ţării în cadru festiv la Roma, diploma de membru de onoare,  în grad de mare caşcaval.

Adăugăm ghiveciului politic tradiţional românesc  importat în diaspora şi savoarea  boemă învăluită în fum de pipă a păcii, a Cluburilor Liberale  în care liberalismul şi maneaua sunt fraţi de cruce cu sămânţa de bostan şi floare şi ne putem face o imagine a tabloului politic şi luptei pentru  “Un ciolan numit Diaspora.”

Nu plecaţi, spectacolul de abia începe. Şi-au făcut intrarea pe scena politică în sunetele triumfale ale Corului Vânătorilor, noile clone ale vechii  matriosce politice multicolore, lupii tineri, născuţi bătrâni. Politica română şi-a cusut cojoc nou din blănuri vechi, pentru iarna geroasă a alegerilor ce bat la uşă. S-au scos la încălzire chiar şi dinozaurii ca Petre Roman, cel căruia guvernul Tăriceanu îi făcuse plocon funcţia de Înalt reprezentant al Guvernului pentru românii din străinătate, în vederea pregătirii terenului candidaturii în diaspora, cu câteva luni  înaintea alagerilor din 2008. Chiar dacă a furat startul campaniei electorale cu complicitatea primului ministru, n-a fost să fie atunci.

Pretendenţii  actuali la fotoliile parlamentare ale diasporei  se sfâşie între ei cu rictusurile  greţoase ale măştilor de protocol  lipite pe feţe false . Nimic din aceaste mârşave manevre n-are legătură cu problemele românilor de pretutindeni. Pe ei nu i-a întrebat  nimeni  nimic şi nici nu-i va întreba. Patru milioane de fantome pribege prin lume, bune de trecut pe răboj numai în bilanţul anual al remitenţelor  valutare  prezentat de Banca Naţională. Să voteze  li se cere, pe cine vrea Bucureştiul şi fără să comenteze mai ales.

Până când vor reuşi să înţeleagă, că dacă au avut curajul să-şi refacă vieţile de la zero în ţări străine, de multe ori ostile, ar putea dacă ar vrea, să se autorganizeze şi să spulbere de pe scena politică a României, împreună cu românii rămaşi încă in ţară, întreaga sectă de derbedei  de la cârma ţării. Să redescopere că sunt într-adevăr cetăţeni şi au cu adevărat drepturi  pentru care merită să lupte. Şi dacă nu vor s-o facă pentru ei, atunci măcar pentru copii şi nepoţii lor, care nu-şi merită condiţia de sclavi ai slăbiciunilor şi indolenţei  noastre actuale.

Autor: Mihai Muntean